Horia Agarici (6 aprilie 1911- 13 iulie 1982) a avut o viață de film. Dacă s-ar fi născut în Statele Unite ale Americii, în mod sigur viața sa ar fi fost ecranizată, sau poate el însuși ar fi ajuns la Hollywood. Avea ceva din Errol Flynn sau Clark Gable, poate din spiritul de rebel al lui Humphrey Bogart. După tată, provenea din moldovenii care luptaseră pentru țara lor sub Ștefan cel Mare, după mamă era de origine sârbească, strămoșii mamei stabilindu-se inițial în Basarabia. Pe linie maternă, Horia Agarici era rudă cu marele scriitor Alecu Russo.
Horia Agarici s-a născut în Elveția (cele mai multe surse vorbesc de orașul Lausanne), unde familia sa avea o afacere, dar ”blestemul rădăcinilor” îi făcuse pe ai lui să se întoarcă în toamna anului 1911 cu micul Horia în brațe.
Școlit la Iași și Brașov, Horia a fost o fire bolnăvicioasă, dar într-o anumită conjunctură a ajuns în adolescență în contact cu avioanele și aviatorii. Deși familia l-a trimis să devină inginer, la Timișoara, problemele financiare l-au făcut să abandoneze studiile, suferind enorm. Ulterior, cererea de piloți pentru Armată l-a trimis spre zbor, pentru că studiile militare erau suportate de stat.
Așa a ajuns pilot de război brevetat în 1934, absolvind școala de la Cotroceni, avansat locotenent în 1937. În 1941, la începutul celui de-al Doilea Război Mondial, Horia Agarici locotenent aviator a fost trimis la Constanța cu Escadrila 53 Vânătoare. Strategii Armatei (generalul Jienescu, comandantul Aviației Militare în special) considerau că la Constanța ar fi fost suficiente tunurile antiaeriene și flota militară. De aceea, în 21-22 iunie 1941, majoritatea piloților fuseseră trimiși în altă garnizoană să sprijine aerian trecerea Prutului.
În 23 iunie 1941, 7 bombardiere sovietice se apropiaseră de Constanța. Formațiunea nu era susținută de avioane de vânătoare. La Constanța nu se afla decât locotenentul aviator Horia Agarici, alături de mecanicii care reparau avionul în hangarul aerodromului din Mamaia. Horia Agarici fără ordin de zbor, fără coechipier (unii spun că doar un rezervor era plin, iar motorul ar fi avut o supra-accelerare nereparată, care îl făcea să urce, dar nu oferea suficientă putere de avans, supraîncălzind uleiul care țâșnea din motor) a pornit la vânătoare. Profitând că avioanele grele de bombardament nu aveau escortă de vânătoare, locotenentul aviator Agarici a mitraliat trei avioane, care s-au prăbușit în apropiere de Histria-sat, pe grindul Chituc și în Marea Neagră, echipajele căzând în prizonierat.
Celelalte avioane s-au retras, iar legenda Agarici a început să fie țesută. Ion Antonescu personal, l-a decorat pe Agarici, iar presa a început să-l laude pentru a masca incompetența Armatei Române ale cărei dotări erau jalnice la capitolul tancuri și avioane, lipsuri suplinite de eroismul trupei, al tanchiștilor și așilor aerului (Bâzu Cantacuzino, Tudor Greceanu, Ion Dobran etc).
De fapt, Agarici a îndepărtat singurul bombardament sovietic de încercare din 1941, de atunci Constanța fiind atacată de sovietici în vara anului 1944, după evacuarea Crimeii.
Lupta din 23 iunie 1941 a fost prezentată astfel: ”până să se lumineze, lucram cu soldații și maiștrii mecanici la ultima punere la punct a avionului meu. Deodată, ne-am pomenit cu zgomot de avioane și de explozii la Constanța; curând după asta, cu flăcări și fum… Primul val de avioane de bombardament reușise atacul prin surpriză și lovise bine în regiunea portului. Antiaeriana a deschis un foc de iad, dar puțin cam târziu. Valul de avioane a plecat. (…) La următorul val de bombardiere, care a venit când începuse să răsară soarele, am primit comunicarea că pot pleca. Mi-am lăsat din reparat avionul, m-am urcat în celălalt, l-am încercat și am plecat. Urcarea a fost ca în ascensor… Sus, și încă din timpul urcării, am căutat să întretai drumul valului de avioane, dar nu l-am mai găsit, cu toate că scormonisem și peste, și sub câteva valuri de nori de prin largul mării. Mă întorceam la aerodrom când observ în fața mea o formație de linii subțiri: avioane de bombardament, văzute din spate. Am pus viteză maximă, am luat ceva înălțime și, în atacuri, cu deschiderea focului de la numai 150 metri distanță și, cu continuarea lui până aproape de ciocnire, trăgând mereu, am doborât, în patru atacuri, în timp de circa un minut, trei avioane. Atacurile au fost atât de repezi încât, de exemplu, la primul avion doborât, s-au găsit numai vreo 36 de cartușe trase de mitraliorul din spate. Primul avion a aterizat, lovit în motoare, rezervoare și radiatoare, aproape de aerodrom, pe Peninsula Kituc, și personalul lui a fost capturat. Al doilea avion a intrat în vrilă și a căzut în mare, la circa 10 kilometri de Băile Mamaia, iar al treilea a aterizat forțat la Traian-Val; [și] echipajul [acestuia] a fost capturat. (…) [Avionul cu care am plecat] era al unui camarad și avea un defect la limitatorul compresorului, din care cauză, când am zburat cu el, au fost momente când a trecut în supraputere. Din acest motiv, după al doilea atac, a început să-mi arunce ulei pe geam, să se înfierbânte și să piardă putere, lucru pentru care am fost obligat să întrerup atacul la al treilea avion doborât pentru a nu strica motorul avionului meu”.
Mult mai eroică este acțiunea contraamiralului Horia Macellariu, olteanul care a respectat ordinul superiorilor săi, s-a dus personal, în august 1944, după arestarea lui Ion Antonescu la viceamiralul Brinkmann, comandantul Flotei Germane de la Marea Neagră, la Bateria Tirpitz și l-a convins să retragă navele militare din rada portului. Ulterior, a fost condamnat de comuniști pentru că nu a luptat cu nemții, ceea ce ar fi însemnat distrugerea orașului Constanța, fiindcă șansele Flotei Românești erau minine.
Locotenentul aviator Horia Agarici, avansat căpitan a ajuns ”vânător de bolșevici” datorită versurilor lui Păstorel Teodoreanu, puse pe muzică de către Gherase Dendrino: ”Agarici a plecat să vâneze boșevici”, celebritate care urma să-l coste scump.
Căpitanul Horia Agarici avea să petreacă anul 1942 în Constanța (efectuând misiuni de patrulare). În 1943, s-a angajat în alte lupte aeriene (se pare că a mai doborât încă 2-3 avioane), pe frontul din Crimeea.
Din timpul acestor lupte, datează întâmplarea despre duelul aerian avut cu un aviator sovietic. Sovieticul, terminând muniția a fost lăsat să se retragă de către Horia Agarici. Ulterior, după război, când Horia Agarici a avut de suferit, fiind degradat, ofițerul l-ar fi căutat să-i mulțumească.
Horia Agarici își amintește povestea astfel: ”În continuare, e bine să se dea o explicaţie pentru unii care vor să interpreteze că ar fi avut diferite porniri partinice sau politice militarii aceia care, împreună cu mine, erau la Escadrila Uricani sau la Flotila 1 Vânătoare sau, dacă vreţi, în toată armata. Există şi excepţii, dar excepṭia confirmă regula. La noi, n-am avut excepţii de-astea păcătoase, dar noi ne-am făcut datoria cât am putut de bine, fără să ne batem în piept că suntem viteji, exagerând; fapte am făcut! Şi nu ne pierdeam cu firea, că era în momentul acela neamţul cu noi sau că noi îl aveam pe marele rus adversar, sau că mai ştiu eu ce alte consideraţii [cu] care unii, în loc să fie [numai] militari, îşi fac socoteli de carieră. […] În aceste împrejurări, aş vrea să amintesc anumite lucruri care arată mentalitatea mea – de ceilalṭi nu pot să răspund, dar de mine răspund (…)Era în preajma bombardamentului, când s-a bombardat şi s-a rupt podul de la Cetatea Albă. Era un pod la capătul limanului Nistru. Eram desemnaţi, o patrulă de ṣase avioane, câte două, două cu Hurricane, care însoṭeau un covor de avioane de bombardament care, într-adevăr, au reuşit să strice acolo podul. I-au ajutat şi împrejurările: soarele, praful, faptul că noi făceam gălăgie la 7000, 5000 [de metri] înaintea lor, puţin, iar ei erau mai jos. Ăia, Antiaeriana, au început să tragă în noi. Pe urmă au venit ṣi, ca la paradă, au dat bombele unde au vrut. La secundă, s-a mutat Antiaeriana [cu tirul mai] jos, pe urmă mi-am continuat circul deasupra şi i-am mai însoţit înapoi către… de unde plecaseră. Şi pe drum am văzut într-un loc două avioane Yak. I-am zis echipierului meu Camenceanu să meargă cu mine; după ce i-am cerut părerea, a zis că e de acord. […] Ne-am dat la ăia doi, alea erau nişte Yak-uri foarte frumoase, foarte lucii, aveau mai puţină putere, 100 de cai, elicea mai mică, aripa mai mică, patru mitraliere, noi aveam 8. Şi ăla cu al lui s-au despărṭit, eu cu ăsta al meu m-am ambiţionat şi am continuat, ăsta tot trăgea către Odessa. A fost o distracţie cum nu s-a pomenit! A văzut şi el stele verzi, am văzut şi eu. Şi până la urma urmei, într-una din pasele astea, când se întorcea spre mine, s-a văzut că i s-a terminat muniţia. Nu pot să-mi dau seama ce-a fost, dar partea mai adâncă din om a acţionat. Mi-a trezit oareṣicari consideraṭii, fiară nu eram şi atuncea am legănat din aripi ṣi am plecat (…)Ei bine, în mai 1960 a venit [pilotul] acesta şi l-a găsit pe tovarăşul Păunescu – nu Adrian, ci Simon Păunescu – de aici, din Constanţa, care era directorul administrativ al grupului de vile de la Eforie Sud, unde [lucram] eu. Eu eram cu bicicleta mea cu două injectoare. […] Şi a început o convorbire de una-de alta, după care s-au despărţit, ăla fiind supărat că de ce mie, care par că-s atât de breaz după părerea lui, mi s-a dat aşa un serviciu pârlit, de reparat injectoare! A fost un gest frumos din partea lui şi eu aṣ zice c-a fost ṣi-un gest frumos din partea mea că nu l-am „curăţat„ [de bani] ca pe-o găină, atunci. Cam asta era mentalitatea noastră, nu procedam cu ură. Eram militar, care merita consideraţii, îl salutam! […]
În 4 aprilie 1944, apărând Bucureștiul de bombardamentele americane, când ar fi doborât un B 24 Liberator, bombardier gigant, care, avariat s-a părbușit lângă Giurgiu. Bucureștiul era în ruină (Calea Griviței, Gara de Nord puternic afectate cu sute de morți și case transformate în moloz). Horia Agarici își trăia însă drama personală, în acea zi, primul său copil, născut de curând, a murit într-un incendiu provocat de o rudă neatentă, în locuința unde stătea cu soția, la Constanța, reședința socrilor. La 5 aprilie 1944, a fost detașat ca pilot de încercare la Ghimbav – Brașov.
După 23 august 1944 (în acea zi, Agarici, cu motocicleta personală a fost curier militar, aducând la București o mapă cu acte), Agarici a fost sfătuit să se ascundă pentru a nu fi prins de sovietici, deveniți aliați cu românii. Evident, ca ofițer activ putea fi acuzat de dezertare. În noiembrie 1944, în zona Balomir, Alba, s-a prezentat la o unitate aeriană româno-sovietică fără să pățească nimic, plecând spre București, cu permis de liberă trecere. În total i se atribuie 7-9 avioane doborâte în lupte aeriene (aviatorii erau tentați să treacă două avioane atunci când era vorba de un bimotor sau trimotor, victoria fiind omologată, la germani de exemplu, după developarea filmului din micul aparat de fotografiat pe care avioanele germane îl aveau atașat la mitraliera principală). Să nu uităm, că piloți ca Hans Rudel sau Werner Molders, ași ai Luftwaffe erau creditați cu peste 100 avioane inamice doborâte, iar asul aviației sovietice Konstantin Abazovski a avut 109 misiuni de succes și a distrus inclusiv 11 tancuri, în timp ce asul sovietic Ivan Pavlov s-a întors cu bine din 237 de misiuni. Tudor Greceanu doborâse pe ambele fronturi 42 de avioane, Ion Dobran 14 avioane.
Totuși, după încheierea păcii, căpitanul Horia Agarici a intrat în malaxorul prigoanei comuniste, fiind lăsat la vatră cu gradul de căpitan. A fost anchetat, a fost făcut nebun, că ar fi doborât de frică acele avioane sovietice. În 1955, și-a pierdut gradul, fiind înregistrat ca simplu soldat.
În 1947, s-a născut fiul său, Paul, un jurnalist celebru, care a mărturisit că și-a petrecut copilăria într-un orfelinat, fiindcă tatăl său trebuia să muncească peste tot prin țară ca să își câștige existența. Paul Agarici povestește faptul că atunci când un bărbat i-a alertat pe sovieticii care patrulau prin oraș, că Horia Agarici cel care le doborâse avioanele era lângă ei, un locotenent sovietic i-a dat onorul alături de soldați și i-a recomandat denunțătorului de ocazie să învețe să îi respecte pe eroii neamului său.
Vărul lui Horia Agarici, Costăchel Agarici, aviator și el, a fost închis, de aceea, mulți au afirmat în mod eronat că Horia Agarici ar fi fost condamnat să stea 25 de ani după gratii.
Horia Agarici s-a reîntors la Constanța, unde după venirea la putere a lui Nicolae Ceaușescu, pe fondul distanțării de sovietici, a fost reintegrat în armată, fără însă a mai urca la manșa unui avion. A primit gradul de maior și a lucrat până la pensie la o unitate de încărcare a torpilelor, deci în Marina Militară:”Şi, în încheiere, oricum ar fi fost după război împrejurările, în mod tradiţional s-a crezut că toată lumea, dacă a fost ofiţer poate să aibă o anumită mentalitate. S-a verificat, s-a văzut că eu n-o am. Dovadă că n-am avut niciodată judecăṭi, anchete, închisori, condamnări etc. Am fost mai modest, am muncit la munca de jos cât s-a cuvenit, pare-se chiar bine, la urmă am ajuns în regiunea asta Eforie Sud, că din părţile Constanţei e nevastă-mea. Aici am lucrat tehnică de-asta de reparaţii, de cantine, de injectoare, de aragaze. Până când tovarăşul Ceauşescu a admis [ca] toṭi cei care au cunoştinţe, studii să li se dea după capacitatea şi învăṭătura lor. Atunci am fost trimis electrician la ITC, Întreprinderea de Transporturi Constanţa. Acolo am trecut la serviciul tehnic, pe urmă am ajuns subinginer, tot prin echivalenṭa valorilor şi, în sfârşit, fiind odată în audienţă la tovarăşul ministru al Armatei, Ion Ioniţă… fiindcă noi am avut un maistru armurier tot Ion Ioniţă şi era cam voinic şi îndesat, cam brunet şi în pozele din ziare tovarăşul ministru Ion Ioniţă părea că seamănă. […] Eu n-am ştiut [că nu e el] şi-am cerut audienţă, zic ăsta mă cunoaşte. [..] M-a întrebat care erau problemele şi între alte probleme, în afară de literatură, a spus: „Dacă colonelul ăla păcătos, pe dumneata nu te-a avansat în mod normal la gradul de maior, o să cercetăm noi.„ Şi într-adevăr s-a cercetat în toată ţara şi am fost avansat maior aviator de rezervă nou, în 26 iunie 1968”.
Cât timp a fost anchetat, unii informatori l-au făcut legionar (unii au spus că Horia Agarici era văzut după Rebeliunea Legionară în compania multor legionari cunoscuți dar care scăpaseră de represaliile lui Antonescu, făcănd speculații că ar fi făcut parte dintr-un cuib clandestin) ba chiar au născocit povestea că atunci când Antonescu l-a decorat, ar fi cerut să i se prindă decorația pe cămașa verde, pe care ar fi purtat-o sub uniformă.
În anii 50, Horia Agarici însuși considera aceste spuse drept ”baliverne”. După expresia lui, o asemnea atitudine l-ar fi făcut ”să dea de dracu”, fiindcă Antonescu l-ar fi degradat imediat și în cel mai bun caz l-ar fi închis.
Horia Agarici a murit sărac în 1982, amintirea lui continuând să existe într-o Românie care agoniza în stalinismul de tip ceaușist. Pe piatra de mormânt, din Cimitirul Central, stă scris epitaful: ”Să nu uitaţi că cerul l-am iubit/ Ca un fanatic beat de înălţime/ Cu trup şi duh, în fulger de mişcare/ Zvârlind un corp spre infinit“.
Pentru cei care îi cunosc viața în detaliu, eroul Horia Agarici a scris nuvele și poezii, fiindu-i recunoscut talentul de scriitor.
Celebrul aviator Horia Agarici merită toată considerația, tot respectul.Am aflat despre el și cântecul cunoscut din anii copilăriei mele de la un unchi ,frate cu mama care cunoștea multe despre el.
L-am cunoscut pe Horia Agarici în cenaclul revistei Tomis, din Constanța. Ne-am apropiat și l-am vizitat de câteva ori acasă, la Eforie Sud. Îmi amintesc că avea în curte, atunci, câteva motociclete, probabil unele la reparat. Era om plăcut, cald în relația cu alți oameni și cultivat.