În zona Mării Negre, primii locuitori au fost populațiile sarmatice, iranice – sciții, care vor marca istoria Dobrogei, numită încă din epoca elenistică Mikra Schytia, romanii numind-o Scythia Minor.
Marea Neagră este în fapt cuveta străvechii Mări Sarmatice care se întindea cu milioane de ani în urmă până la Viena, acoperind inclusiv teritoriul României. Legendele Potopului, prezente la mesopotamieni și evrei plasează inclusiv Marea Neagră în arealul acestuia. Șaua muntoasă numită ”corabia lui Noe”, de pe Muntele Ararat ( lângă granița Turciei cu Armenia și Iran face mult mai credibilă legenda Potopului în Marea Neagră.
Sciții desemnau negrul prin termenul ”ashaena”. Grecii, care au pătruns ca principali navigatori în Marea Neagră (legenda lui Iason, plecat în căutarea Lânii de Aur în zona vărsării râului Rioni din Georgia în Marea Neagră) au preluat termenul ”ashaena” apropiindu-l de ”axeinos” – neprimitor, primul nume al Mării Negre.
Zeița Thetis l-ar fi adus pe Insula Leuke (Șerpilor de azi) pe fiul său Ahile, erou al Războiului Troian. Inspirați de legendă, aici și-ar fi făcut cuib un grup de pirați renumiți prin cruzimea lor.
Un alt motiv pentru care Marea Neagră era neprimitoare, era faptul că furtunile violente se iscau din senin. În plus, Marea Neagră nu are insule, în afară de Insula Șerpilor. Marea Neagră prezintă două nuclee de curenți turbionari (în zona Deltei Dunării, respectiv în zona coastei georgiene), între ei, pe linia Chersonesul Tauric (Cherson – Crimeea) – Sinopi (Sinope, pe coasta de nord a Turciei unde s-a născut Diogene, faimosul filosof cinic) putându-se traversa Marea Neagră pe axa Nord-Sud.
Deși grecii au scris despre magnet și primele proprietăți magnetice, ideea navigației după o bucată de magnet pe o bucată de lemn în apă (magnetul arăta Nordul), străbunica busolei au avut-o chinezii. Grecii și romanii practicau navigația la mică distanță de coastă. Noaptea se aprindeau focuri de semnalizare în nopțile fără Lună și când nu se puteau observa Steaua Polară, Carul Mic, Carul Mare etc.
Astfel, după ce grecii au întemeiat circa 90 de localități (conform lui Plinius cel Bătrân), ei au numit Marea drept Pontos Euxeinos – Marea Ospitalieră, denumirea ajungând preluată de romani – Pontus Euxinus.
Bizantinii, genovezii și turcii au numit Marea Neagră în funcție de moștenirea culturală. Turcii desemnau prin ”Kara” nordul, deci ei au numit Marea drept Kara Deniz-Marea Neagră. Evident, geografii arabi, precum Ibn Khaldoun de exemplu, au preluat și ei denumiri din arealul cultural scito-iranian, așadar, Pontus Euxinus a rămas Marea Neagră, Kara Deniz, Ciornoe More, Schwarzes Meer, Fekete Tenger, Mar Nero, Mer Noire, Black Sea etc.
Explicația științifică este aceea că hidrogenul sulfurat din Marea Neagră face ca nicio vietate să nu trăiască la adâncimi mai mari de 100 m. Salinitatea redusă a Mării Negre, lipsa oxigenului în adâncuri au făcut ca Marea Neagră să fie o gazdă excelentă pentru epave, datând din epoca greacă și până azi, inclusiv pentru părți din cetățile grecești care s-au prăbușit la un cutremur devastator din Antichitate (Bizone – Cavarna a fost cea mai afectată) sau au fost inundate de transgresiunile marine care au afectat și Phanagoria de pe coasta de nord a Mării Negre.
Cu toate misterele sale, Marea Neagră (care nu are nici maree ca alte mări ale lumii), rămâne o atracție unică și are o importanță strategică deosebită.
0 Comments