În vecinătatea imediată a mării, în zona legendarei „Plaje la Vii”, numită astfel fiindcă pe faleza abruptă (malul avea 25 metri înălțime, oferind o priveliște superbă a Mării Negre) se terminau plantațiile de vii ale bogaților Constanței interbelice, unde astăzi este Poarta 4-5 de intrare în Portul Constanţa. Până la începutul anilor 80, constănțenii și turiștii din toată țara dar și din lume puteau admira o rară bijuterie a arhitecturii rezidențiale otomane, numită „Casa Beiului”. O construcție cu aceeași destinație a avut și Timișoara, în timpul ocupației otomane din perioada 1552 – 1718, dispărută și ea. Era casa unde beiul de Silistra înnopta atunci când venea la Kustenge. Evident, priveliștea, căutarea peste mări și țări a cetății Mecca, centrul universului religios musulman, determinaseră autoritățile să ridice această reședință de vacanță a beilor de Silistra.
Casa Beiului a fost construită la începutul secolului al XIX-lea pentru a fi reședința Pașei de la Silistra. Dobrogea era inclusă în Vilayietul Silistrei, Kustenge fiind sediu de sangeac, așa cum erau Tulcea sau Babadagul. Kustenge, net inferioară Tulcei sau Babadagului la acea dată, era o cetățuie de piatră care proteja un mic port de unde plecau vase de transport – grâne, oi, ceară, miere, banii din taxe, obiecte meșteșugărești, spre Constantinopol.
Aici, la Casa Beiului, Beyul de Silistra venea vara să se relaxeze la malul mării, casa fiind locuită numai de personalul slujitor, eventual de haremul care își aștepta stăpânul. Practic, casa era o atracție turistică exterioară pentru cei care ajungeau la Marea Neagră. În afară de cetatea, demolată ulterior, de două moschei vechi, această casă a fost unica construcție civilă emblematică a Constanței otomane.
Imobilul fusese construit în formă de potcoavă, cu ferestrele principale, evident, orientate spre Mecca, așa cum prevedeau normele de construcție musulmane. Baza casei era foarte înaltă, granitul de Măcin fiind un material de construcție prezent la ridicarea ei. Chiar dacă avea un singur nivel, casa era foarte înaltă, existând probabil o compartimentare interioară care presupunea două nivele. Partea centrală a casei avea un acoperiș în formă de turban, așezat deasupra unei cupole pictatate la interior cu ornamente orientale și citate din Coran.
Părțile laterale ale potcoavei reprezentau camere de locuit. Pe o parte se aflau camerele unde stătea beiul, camerele oaspeților. Pe partea opusă, complet izolate, așa cum era tradiția orientală, se afla haremul beiului. În curtea interioară era amenajat un spațiu de relaxare, așa cum se găsea în reședințele islamice din lume: vegetație, fântâni, dintre care una pentru ablație, spălarea rituală înaintea intrării în casă sau a rugăciunii.
Casa Beiului a supraviețuit războaielor din 1853 – 1855 și 1877 – 1878, iar după Războiul de Independenţă din anul 1878, când Dobrogea s-a unit cu România, ea a fost închiriată de turiștii care veneau în concediu la malul Mării Negre. În perioada interbelică, această Casă a Beiului marca locul unde se termina spațiul de construcții civile al Constanţei.
În perioada comunistă, un fost prim-secretar al PCR Constanţa, a vrut să pună în valoare reşedinţa beiului şi să amenajeze o cofetărie şi un bar. Succesorul său, Petre C. Ion (1980 – 1985), ministru al construcțiilor industriale în ultimul guvern al României comuniste (1985 – 1989), nu a avut aceeaşi inspiraţie şi s-a gândit că mai bine o dărâmă şi în locul respectiv să se ridice blocuri de locuinţe. „Cu o macara i s-a luat turnul şi a fost aşezat alături şi asta a însemnat sfârşitul construcţiei”, afirmă arhitectul Radu Cornescu.
În 1984 s-a inaugurat Canalul Dunăre-Marea Neagră, iar ochii tuturor erau ațintiți asupra Constanței. Dorind să își arate prestigiul (pentru că mai târziu, din fruntea județului, a ajuns în Guvern), prim-secretarul PCR Constanța a promis ceva ce lumea aștepta atunci: un bloc de locuințe.
Reședința otomană s-a degradat și a sfârșit demolată complet. Blocul de locuinţe nu a mai fost construit niciodată, deoarece, ultimul prim-secretar, Mihai Marina, un ardelean venit în fruntea Comitetului Județean de Partid Constanța în perioada 1985 – 1989, a fost mult mai realist, s-a preocupat de darea în folosință a primei platforme de foraj marin din Marea Neagră, de modernizarea Portului Constanța. În 1988, de exemplu, orașul Năvodari era în plin proces de reconstruire a centrului, transformat în șantier pentru blocuri.
Locația unde a fost Casa Beiului se află între Centrul de Scafandrii și Biserica Sfânta Maria. Pe marginea văii portului modern Constanța, până în 1930 a funcționat o plajă exclusivistă, ”La Vii”, cu lățimea de aproape 15 m, care între timp a dispărut ca tribut adus extinderii și modernizării Constanței, în special a portului Constanța. În fapt, din 1906, Primarul Ioan Bănescu decisese să mute centrul distracțiilor de plajă, de la sud, la nordul Constanței, în zona Mamaia-Sat, actuala stațiune Mamaia.
0 Comments