România Mare înfăptuită în 1918 a simțit necesitatea de a se apăra la Marea Neagră cu ajutorul submarinelor. Aceasta este povestea submarinelor regale NMS Delfinul, NMS Marsuinul și NMS Rechinul. NMS este acronimul de la ”Nava Majestății Sale”.
NMS Delfinul a fost comandat de Marina Regală Română în 1926. Comandată în 1926 la Șantierul Naval „Quarnero” din Fiume, Italia, nava a fost construită între 1927 și 1930, fiind lansată la apă în data de 22 iunie 1930. În 1936, s-a făcut armarea navei, dar deja tehnica submarinelor evoluase, astfel încât nava a fost folosită ca navă de antrenament și exercițiu. NMS Delfinul a efectuat misiuni de antrenament în Marea Neagră, Marea Mediterană și în Oceanul Atlantic. La începutul celui de–al doilea război mondial, o scurtă perioadă s-a decis folosirea lui pe post de ”navă existentă-ship in being”, adică menită să descurajeze intențiile adversarului care putea vedea că există un submarin în dotarea Marinei române.
Nava avea lungimea de 68 m, lățimea de 5,9 m, pescajul de 3,6 m, deplasamentul de 650 t la suprafață și de 900 t în imersiune. Sistemul de propulsie era compus din 2 motoare diesel Krupp și de motoare electrice. Fiecare motor dezvolta o putere 800 CP. Viteza de deplasare era de 4 noduri la suprafață și de 9 noduri în imersiune. Nava avea o autonomie de 2000 de mile marine, iar echipajul totaliza 40 de membri. Armamentul se compunea dintr-un tun calibrul 101,6 mm Bofors și 6 torpile de 533 mm.
În al doilea război mondial, deși foarte vechi, Delfinul a efectuat 9 misiuni de război, în Marea Neagră (1941-1942), scufundând crucișătoarele sovietice Harkov, Voroșilov, care aveau ca misiune atacarea Constanței, a torpilat în largul Crimeii cargoul Ural.
Confiscat de sovietici în 1944, a fost retrocedat de aceștia în 1957, aproape fără majoritatea pieselor principale, dar a fost refăcut și a efectuat misiuni civile de cercetare submarină până la ieșirea din serviciu în 1970. Un motor Krupp este azi adăpostit de Muzeul Marinei Militare Constanța, iar manometrele de presiune se află la Muzeul Militar ”Regele Ferdinand” Constanța.
NMS Marsuinul a fost construit în perioada 1938-1941 la Șantierul Naval Galați. A fost lansat la apă la 25 mai 1941 și a fost armat în aprilie 1944. Avea lungimea de 68,7 m, lățimea de 6,5 m, pescajul de 3,6 m, deplasamentul de 508 t la suprafață și 630 t în imersiune. Sistemul de propulsie era format din 2 motoare diesel și 2 motoare electrice care îi asigurau viteza de 16 noduri la suprafață și de 9 noduri în imersiune. Autonomia asigurată era 8000 de mile marine. Echipajul maxim era de 45 membri. Armamentul era ceva mai complex, un tun naval și antiaerian SKC cal. 88 mm, 1 tun antiaerian Oerlikon cal. 20 mm și 6 torpile TLT 533,4 mm.
NMS Marsuinul a fost proiectat ca submarin ”puitor de mine”, dar a fost ulterior adaptat ca submarin de atac. Misiunea sa cea mai importantă a fost între 10 și 27 mai 1944. După 23 august 1944, a fost confiscat de Uniunea Sovietică și rebotezat TS 2 (TC 2, în rusă). La 20 februarie 1945, o torpilă a explodat în interiorul submarinului , când se afla la cheu în RSS Gruzia, în portul Poti (vărsarea fluviului Rioni în Marea Neagră). Ulterior, a fost ridicat la suprafață și reparat fiind folosit până în 1950 când a fost casat.
NMS Rechinul a fost construit între 1938 și 1941, fiind considerat ”geamănul” NMS Marsuinul, pentru că a fost construit tot la Galați și avea cu foarte mici diferențe, aceleași specificații tehnice și militare. NMS Rechinul a executat operațiunea de susținere a retragerii trupelor române și germane din Crimeea (20 aprilie-15 mai 1944). A supravegheat portul sovietic Batumi din Caucaz și litoralul Turciei. NMS Rechinul a executat cea mai lungă misiune submarină a unei nave românești, aproape 45 de zile, începând din 15 iunie 1944, revenind la Constanța pe 27 iulie 1944. Această misiune a constat în supravegherea portului sovietc Novorossiisk. Datele colectate de NMS Rechinul, în ciuda atacurilor puternice la care a fost supus, au folosit retragerii controlate a trupelor române și germane din Crimeea spre Constanța. Ca și NMS Marsuinul, a fost atacat în repetate rânduri, dar nu a fost avariat și nu a avut pierderi în misiune.
La 20 octombrie 1944, a fost preluat de sovietici și botezat TS 1 (TC1), revenind României în 1951. A fost folosit de România până în 1961, fiind scos din uz și tăiat în 1967.
Așadar, cele trei submarine românești din anii celui de-al doilea război mondial au avut un rol activ în luptele navale din Marea Neagră, descurajând atacarea Constanței și asigurând securitatea evacuării Crimeii, supraveghind porturi importante ale sovieticilor la Marea Neagră.
În perioada ”Războiului Rece”, Republica Socialistă România era parte a Tratatului de la Varșovia. Deși regimul politic de la București poza în dizident față de Moscova, Nicolae Ceaușescu a decis să plătească echivalentul în produse agricole și industriale a 40 milioane dolari, pentru ca România să aibă un submarin antinuclear performant. Acesta s-a numit tot Delfinul, construit în URSS și predat României în anul 1985. În 1984, sovieticii au fost uimiți că marinarii militari români au reușit să treacă testele cele mai dure după numai 11 luni de instrucție, deși, în mod obișnuit un echipaj sovietic se antrena între 2,5 și 3 ani pentru a putea executa misiuni pe acest tip de submarin.
Delfinul din perioada comunistă face parte din ”Clasa Kilo”. Există 57 de astfel de submarine în dotarea statelor succesoare ale URSS și ale aliaților acestora, operaționale fiind numai 48 sau 49. Considerate „vânătoare de submarine nucleare”, submarinele din Clasa Kilo sunt complet învelite într-o alveolă din cauciuc, iar instalațiile sunt silențioase. Raza de acțiune a Delfinului este de cinci ori mai mare decât a submarinelor din clase similare din dotarea NATO. Clasa Kilo a fost supranumită de analiștii de securitate americani „Black Hole” – gaura neagră, din cauza camuflării perfecte și imposibiliății de detectare.
Războiul dintre Iran și Irak (1981-1988) a demonstrat superioritatea Clasei Kilo. Iranul a trimis în Golful Persic trei submarine de tipul și clasa ”Delfinului”, US Navy intrând în alertă maximă, fiindcă niciunul dintre ele nu a fost detectat ”pe câmpul de luptă”, deși spionii CIA raportaseră existența lor în poziție de luptă.
Delfinul are 72,9 metri lungime, 10 lățime, fiind proiectat în forma picăturii de apă alungite, diferite de cea a submarinelor clasice, cu etravă.
În imersiune, Delfinul înaintează mai ușor în imersiune și mai greu la suprafață. Viteza de croazieră la suprafață este de 8-12 noduri, iar în imersiune atinge 20 de noduri (aproximativ 40 de km pe oră).
Delfinul este dotat cu un complex automatizat de lansare torpile calibru 533,4, compus din șase tuburi, toate dispuse în prova. De la bordul său se pot lansa șapte tipuri de torpile, inclusiv torpile teleghidate prin fir tip Tiger fish, dar și torpile de viteză cu oxigen. Submarinul poate lansa 18 torpile în 6,4 minute și poate stoca la bord și alte 24 de mine speciale. Delfinul este dotat și cu un sistem de lansare a țintelor false și un complex de rachete antiaeriene IGLA 1.
Perioada de autonomie în misiune este de 45 de zile, calculată la cantitatea de provizii stocate.
Din 1985, până în 1996, Delfinul a executat misiuni în fiecare lună, ieșind în larg 15 zile. A executat misiuni cercetare, patrulare, recunoaștere sau teste de tragere.
În timpul negocerilor premergătoare aderării la NATO, Marina Română i-a invitat pe americani să vadă dacă avioanele de spionaj americane pot depista submarinul Delfinul scufundat, lucru care nu s-a întâmplat.
În anul 1996 „Delfinul” a terminat ultima misiune în stare de avarie, deoarece acumulatorii motorului au cedat, cu greu echipajul reușind să iasă din imersiune. Costul înlocuirii acumulatorilor este de 20 milioane dolari.
Există o discuție de ce acest submarin, perfect conservat (toți experții au afirmat acest lucru) nu reintră în activitate. Azi, România este stat NATO, iar Delfinul este submarin de fabricație sovietică. Din 1996 au trecut 25 de ani, timp în care militarii care au servit pe ”Delfinul” s-au pensionat, astfel că nu mai există azi niciun cadru militar în activitate care să fi executat misiuni cu Delfinul.
Așadar, nu mai există un echipaj potențial. În plus, instruirea unui noi echipaj și cumpărarea de acumulatori nu se poate face decât de la Federația Rusă, ceea ce nu se poate din cauza statutului de membri NATO.
În plus, forțele navale care declară că au arma ”submarin de luptă” trebuie să aibă minim trei astfel de nave militare și trei echipaje instruite. Un submarin în misiune trebuie sprijint obligatoriu de un submarin gata de luptă la cheu care are echipajul ”la odihnă”, în timp ce un alt submarin trebuie să aibă echipajul la instrucție și nava trebuie să se afle în revizie. Submarinul revenit din misiune trece în revizie, submarinul ”la odihnă” intră în misiune, iar cel ”la revizie” și echipajul ”la instrucție” trec ”la odihnă”, adică sunt gata de luptă. De aceea, submarinul Delfinul care dacă ar avea acumulatori noi ar fi în stare perfectă de luptă (deși nu are echipaj pregătit) nu poate reintra în activitate.
0 Comments