Una dintre legendele cele mai cunoscute despre numele Mamaia relatează că într-un sat dintre Dunăre și Mare Neagră, trăia o moldoveancă văduvă a unui luptător dobrogean, căzut într-o luptă cu turcii. Femeia își creștea singură fiica, pe Constantina. Femeii i se spunea Mamaia.
De ceva timp, beiul de Silistra care știa povestea femeii dorea să o aibă în haremul lui, de aceea aștepta timpul potrivit pentru a o răpi și a o duce la Silistra. Totuși, pentru că vremurile nu erau sigure, beiul de Silistra a decis să o trimită pe femeie într-un loc ferit la malul mării, unde azi este stațiunea Mamaia. Practic satul de atunci, unul bogat, bine așezat, era întemeiat chiar lângă apă, valurile udând direct pământul satului, nefiind plajă cu nisip.
După ce beiul de Silistra a pacificat regiunea, a trimis soldații să o aducă pe Mamaia. Fiica sa a început să o strige, văzând cum barca în care fusese luată Mamaia se depărta de țărm. Fata a intrat în apă, riscând să se înece. Atunci Mamaia s-a rugat la Dumnezeu să îi scape fiica, preferând să își piardă ea viața. Dumnezeu ar fi făcut atunci o fâșie de nisip care creștea pe măsură ce fetița înainta spre adâncul mării.
La un moment dat, soldații au realizat că Mamaia dispăruse din barcă fără ca ei să își dea seama. De fapt, Dumnezeu o transformase pe Mamaia în fâșia de nisip care formează azi plaja Mamaia. De atunci, oamenii satului au numit localitatea după numele Mamaiei, iar Constantina a crescut, s-a căsătorit și a avut copii, cinstind memoria mamei sale alături de generații întregi de localnici. Aceasta este legenda fâșiei care separă Lacul Siutghiol de Marea Neagră.
Eugenia Doina Gemală în „Legende din ținuturi dobrogene”, apărută la Editura Carminis, Pitești 2008, relatează o altă legendă, potrivit căreia, în urmă cu mai multe secole, pe malul lacului Siutghiol, la stâna unui cioban român, Costea Alisandru, comandantul turc al sangeacului de Babadag (aici era cea mai puternică garnizoană otomană din Dobrogea), făcea popas când ajungea la Kustenge-Constanța de azi.
Comandantul turc obișnuia să vină însoțit de fiul său Enver, care s-a îndrăgostit de fiica lui Costea, avută cu soția sa Lia. Enver, simțindu-se pe deplin matur (în credința islamică un băiat devine bărbat la 12 ani) a răpit-o pe fată și a suit-o în barcă, intenționând să plece pe mare, în sus, pentru ca de la țărmul actualului Lac Sinoe să plece spre uscat, spre Babadag. Fata s-a opus tânărului și striga „Mama Lia, Mama Lia”, să îi vină în ajutor.
Fata s-a aruncat în apă, iar Enver a sărit după ea, strigând și el ”Mamaia, Mamaia”, stâlcind numele fiindcă nu știa limba română. Tinerii s-au înecat și se spune că pe traseul urmat de barcă, marea s-a retras apărând acea fâșie de uscat, ca un fel de mormânt al celor doi. Tatăl lui Enver, comandantul Babadagului a considerat că era un semn de la Allah și a decis să construiască acolo o moară, pentru cei care trebuiau să-și macine grâul. În jurul acelei mori, s-a întemeiat treptat așezarea care azi se numește Mamaia.
Evident, legenda este contrazisă cumva de realitate fiindcă lacul Siutghiol și lacul Tăbăcărie au apă dulce, iar Marea Neagră are apă sărată.
0 Comments